Astept Parerile Voastre

Loading...

joi, 9 iunie 2011

Ratonul (Procyon lotor) - banditul mascat

Please click on this link:

http://www.youtube.com/watch?v=6YXZemwJsH4



Ratonii sunt mamifere nocturne care fac parte din ordinul Carnivora, familia Procyonidae. In genul Procyon exista 3 specii de ratoni: Procyon insularis, Procyon cancrivorus si Procyon lotor. Primele doua specii sunt originare de la tropice. Cea de-a treia – ratonul comun – este si cea mai cunoscuta si mai raspandita specie. Asupra ei ne vom concentra in cele ce urmeaza.
Ratonul este un animal fascinant, care si-a castigat un loc de cinste in mitologia si folclorul populatiilor amerindiene, dar si americane.

Descriere

Ratonul prezinta caracteristicile specific ale membrilor familiei Procyonidae: corpul relativ lung, botul ascutit, urechile scurte si rotunjite, fata lata, labele din fata mai scurte decat cele din spate si blana de culoare cenusiu inchis.



Coada sa prezinta inele estompate, de culoare inchisa, iar in jurul ochilor are pete negre, care ii dau aparenta unei masti sugubete. Labele din fata ale ratonului sunt extrem de mobile si indemanatice, el se poate folosi de ele pentru o multitudine de sarcini: sapat, pipait, catarat, chiar deschisul usilor, zavoarelor si incuietorilor. O alta trasatura extrem de interesanta a ratonilor este aceea ca, uneori, ei isi sterg sau isi spala cu labutele hrana inainte de a o manca (de aici deriva si numele stiintific al specie, “lotor” insemnanad in latina “cel care spala”). Astfel, labele lor din fata au adevarate valente de “maini”, desi, spre deosebire de primate, nu prezinta deget opozabil.

Ratonii au gheare neretractile si calca pe toata laba atunci cand merg. Acest tip de mers (mers plantigrad) este caracteristic ursilor, cu care ratonii de atfel se si inrudesc.
Ratonii au vederea slaba, insa auzul, mirosul si pipaitul sunt extrem de dezvoltate.



Corpul ratonilor poate atinge lungimi de 40-70cm, iar coada lor stufoasa mai adauga inca 25-35cm. Ratonul, cel mai mare si mai masiv membru al familiei Procyonidae, poate cantari pana la 9-10 kg.
Desi in captivitate ratonii pot trai chiar si 15-16 ani, in libertate ei rareori depasesc varsta de 3-5 ani.


Caracteristici unice in lumea animalelor




Doua treimi din suprafata responsabila de perceptia senzoriala din cortexul cerebral al ratonilor este specializata in interpretarea impulsurilor tactile. Nici un alt animal nu mai prezinta o zona corticala atat de extinsa, dedicata simtului atingerii. Astfel, pentru ratoni simtul tactil este cel mai important simt. Ei prezinta in jurul ghearelor de la labele din fata, niste fire de par tepoase, asemanatoare cu mustatile pisicilor, care ii ajuta sa identifice obiectele inainte de a le atinge.

Au fost efectuate putine experimente de testare a inteligentei ratonilor, totusi, se pare ca au o viteza mare de invatare, o memorie excelenta si o abilitate uimitoare de deschidere a incuietorilor.
Datorita diversitatii extraordinare a alimentatiei ratonul este considerat “cel mai omnivor” animal.

Habitat



Ratonul este o specie arboricola, care prefera padurile si vecinatatile apelor (este un foarte bun inotator). Copacii sunt folositi ca refugiu in caz de pericol, iar scorburile si crengile lor servesc drept culcusuri. Ratonul este raspandit pe tot continentul nord american, dar arealul lui s-a extins si in Europa (Germania, fosta Uniune Sovietica) si chiar in Asia (Japonia).

Ratonul este totusi un animal foarte adaptabil si care reuseste sa supravietuiasca si in orase, unde isi cauta hrana in gunoaie sau chiar o cerseste de la oameni. De multe ori, datorita distrugerilor pe care le produc, ratonii sunt considerati o adevarata pacoste de catre citadini.

Comportament



Ratonul este un animal nocturn, insa el este activ totusi si pe timpul zilei. Spre deosebire de ursi, ratonii nu hiberneaza, dar pot dormi in culcusuri perioade mai lungi de timp, daca vremea este prea rece.
Desi multa vreme s-a crezut ca ratonii sunt animale solitare, se pare totusi ca ei manifesta comportamente sociale, in special atunci cand este nevoie sa-si protejeze teritoriul sau cand au la dispozitie o sursa bogata de hrana. Astfel, femelele inrudite si masculii neinruditi se aduna uneori in grupuri separate.
Ratonii emit diferite tipuri de sunete, de la ciripituri pana la chelalaituri si latraturi.

Similar cu pisicile, ratonii au tendinta sa foloseasca numai anumite locuri pentru a-si face nevoile, departe de locurile in care dorm sau se hranesc. Urina si fecalele sunt folosite pentru marcarea teritoriului.

Hranire

Ratonii sunt omnivori, dieta lor fiind alcatuita din circa 40% nevertebrate, 33% plante si 27% vertebrate. Desi nu este un vanator foarte iscusit, ratonul se descurca sa prinda broaste, pesti, melci, insecte, viermi, crustacee, mici pasari, rozatoare sau reptile. Alimentatia este completata prin fructe, seminte, radacini, nuci, lastari sau oua.

Toamna ratonii mananca mai mult pentru a-si aduna rezervele de grasime necesare pentru a trece anotimpul friguros.
Ratonii stau in pozitie verticala, pe labele din spate, in timp ce-si inspecteaza cu labele din fata hrana.

Reproducere



Masculul si femela petrec foarte putin timp impreuna in perioada de imperechere, care se intinde din ianuarie pana in martie. Perioada de estru a femelei dureaza 3-4 zile, iar actul copulator poate dura o ora, fiind repetat in mai multe nopti si fiind insotit de vocalizari puternice.

Perioada de gestatie este de circa 60-70 de zile, iar femela isi construieste un cuib in locuri adapostite, cum ar fi scorburile copacilor, vizuini abandonate de alte animale sau chiar dependinte ale caselor oamenilor.
Puii, in numar mediu de 3-4, sunt orbi si surzi la nastere si cantaresc numai 60-80g. Ochii puilor se deschid dupa 3 saptamani si ei parasesc pentru prima data cuibul la varsta de 9 saptamani. Mama raton isi ingrijeste singura puii pana la varsta de circa 5-6 luni, cand devin independenti.

Ca animale de companie



Ratonii sunt uneori tinuti ca animale de companie, desi aceasta practica este descurajata de multi experti, datorita posibilei agresivitati. Totusi, daca sunt sterilizati, ratonii pot deveni mai putin agresivi, desi vor ramane intotdeauna niste animale salbatice, care nu pot fi dresate. De altfel, in unele state din SUA detinerea ratonilor ca animale de companie este permisa numai in baza unei aprobari speciale.

Conservare

Desi vanati pentru carne si blana, desi deseori exterminate din cauza pagubelor pe care le produc, populatiile de ratoni par sa infloreasca in loc sa scada. Totusi, in unele zone este interzisa uciderea ratonilor fara o aprobare speciala.

Argali



Cea mai mare oaie salbatica in viata, originara din zonele muntoase din Asia Centrala, Argali este reprezentata de noua subspecii, care difera atat ca aspect, cat si ca raspandire. Numele provine din limba mongola, traducandu-se prin „berbec”.

Mamiferele cunoscute sub aceasta denumire au o constitutie robusta, corpul lor ajungand la o inaltime de 125 cm si o greutate mai mare de 140 kg. Dupa cum spuneam, speciile de argali difera intre ele ca dimensiuni, astfel ca exemplarele care populeaza zonele desertice sunt mult mai putin dezvoltate, atingand o inaltime de 90 cm si o greutate de pana la 80 kg. In general, femelele cantaresc cu o treime mai putin din greutatea masculilor.

Ambele sexe au coarne puternice si rasucite, insa ale masculilor sunt mult mai lungi si mai impresionante; dimensiunile acestora putand atinge 13 % din greutatea corpului, adica aproximativ 20-22 kg. De asemenea, masculii au un "guler" alb in jurul gatului si o pronuntata coama pe spate, elemente ce contribuie la aspectul sau spectaculos.



Argali sunt animale gregare, turmele fiind formate dintr-un numar de pana la 100 de indivizi de acelasi sex. In timpul sezonului de imperechere, aceste turme se amesteca, masculii concurand intre ei pentru femelele receptive. Uneori au loc inclestari violente, sunetul loviturilor de coarne putand fi auzit de la departare. Inainte de inceperea sezonului de imperechere, in lunile noiembrie-decembrie, blana masculilor se schimba, crescand vizibil. Blana nuptiala difera de la o specie la alta, in ceea ce priveste lungimea parului din zona gatului si a cozii, forma si dimensiunea petelor din partea dorsala a corpului si culoarea. Blana nuptiala difera, de asemenea, in functie de varsta berbecilor. Diferentele de culoare sunt facute si de anotimpuri.



Dupa 5 luni de la imperechere, femelele nasc 1 sau 2 iezi; dupa care se separa de turma; in timp ce femelele se hranesc noii-nascuti raman ascunsi in iarba. Hrana consta in iarba, frunze si rogoz. In timpul verii turmele migreaza la cote mai inalte, in cautarea de nutret verde.






Argali sunt mamifere adaptate la frig, ariditate si conditiile atmosferice de la cote inalte, la ploaie si zapada, ocupand cele mai vitrege habitate comparativ cu celelalte oi salbatice. Pot fi intalnite in Uzbekistan, vestul si sudul Siberiei, estul Mongoliei, nordul Chinei, din partea nordica a platoului tibetan pana in zonele muntoase din nordul Indiei si sudul Pakistanului.

Numarul acestor mamifere a scazut dramatic in ultimul timp, din cauza vanatorii intensive, a conditiilor dificile de trai si a mortalitatii ridicate, ele aflandu-se in pericol de extinctie. Doua dintre cele mai amenintate subspeciile de argali: O. a. hodgsonii si O. a. nigrimontana, se afla pe lista animalelor protejate de lege

Cangurul

Please click on this link:

http://www.youtube.com/watch?v=6YXZemwJsH4




Cangurul este un mamifer inferior ,este de mărime medie şi moderat mare, având înălţimea de la 0,9 m până la 3 m şi masa de la 3 kg până la 100 kg, în funcţie de specie şi de sex. Ei sunt animale plantigrade. Mai sunt denumiţi macropozi, care înseamnă picior mare.

Din cauza dimensiunilor picioarelor, locomoţia lor nu este ca la celelalte mamifere. Astfel, ei folosesc sincronizat ambele membre inferioare pentru a parcurge o distanţă terestră. Culoarea blănii cangurilor poate fi de mai multe culori în dependenţă de specie: cenuşie, brună, brună-roşietică, brună-gălbuie, albăstră-deschisă sau neagră. Cangurii au o acuitate vizuală şi auditivă foarte ridicată.

Când englezii au ajuns în Australia au văzut un animal ciudat ce sărea. Au întrebat băştinaşii prin semne, care este numele animalului. Răspunsul primit a fost "Kan-ghu-ru", iar colonizatorii au luat ca atare denumirea, crezând că aşa se numeşte marsupialul. După mult timp cercetătorii au constatat că, de fapt, cuvântul însemna:"Nu inteleg!".



Cangurii sunt mamifere erbivore, cei mai multi dintre acestia traind in Australia, dar si in Noua Guinee si Noua Zeelanda. Femelele au sub pantece un "buzunar" - numit marsupiu - in care isi tin puii cand sunt mici. Datorita acestei particularitati, zoologii i-au clasificat in ordinul marsupialelor (de la latinescul marsupium, care inseamna chiar buzunar).

Din acest ordin mai fac parte si iepurele marsupial, veverita marsupiala, vulpea marsupiala etc., toate aceste animale australiene avand acea "punga" in care isi cresc puii in primele luni de viata. In urma cu aproximativ 136 de milioane de ani, continentul australian, locul de bastina al cangurilor, s-a separat de Antarctica, deplasandu-se spre nord. La inceput, pe taramurile Australiei, numai varfurile muntoase ieseau la suprafata oceanului, insa treptat, dupa ce nivelul apei a inceput sa scada, iar clima sa se incalzeasca (acum aproximativ 30 de milioane de ani), noul continent a devenit "casa" ideala a unor specii de animale printre care si cangurul din zilele noastre.

Sezonul de imperechere la canguri are loc de obicei în timpul anotimpului ploios.
La nastere puiul este incomplet dezvoltat; el este mic, golas, fara ochi si urechi, cu membrele nedezvoltate. Mama il ia cu gura si il introduce in punga abdominala numita marsupiu, de unde si denumirea grupului de animale marsupiale. Buzele puiului concresc cu mamelonul mamei si astfel laptele se scurge direct in gura lui; el ramane prins de mamelon pana la dezvoltarea completa, care are loc dupa 8 luni, cand paraseste punga hranindu-se singur. In punga se intoarce numai in caz de primejdie.



Cangurii sunt animale erbivore rumegătoare,deci mănâncă plante şi ierburi.

Cangurii pot fi găsiţi în : Australia, Tasmania şi Noua Guinee.

Până la venirea europenilor în Australia, erau 53 de specii de canguri, iar de atunci au dispărut 8 specii, astăzi existând numai 45 de specii. Iar multe din speciile actuale de canguri se află într-un anumit grad de risc.In Australia traiesc in centrul tarii dar si pe langa orasele din vest

Cangurul este un animal de multe ori prietenos,dar in majoritatea timpului devine agresiv cand vine vorba sa-si apere puii, sa ocupe teritoriul,sau sa se reproduca.



Cangurii se clasifică după mărimea lor, aceştia putând să difere de culoare, vârstă şi mediul din care este înconjurat. Acesta are culoare asemănătoare locului unde trăieşte (mediul). Se clasifică uşor, uneori chiar şi după coadă.[necesită citare] Este considerat un animal marsupial şi este superior ornitorincului, pentru că acesta naşte puii incomplet dezvoltaţi, care rămân până la vârsta de 9 luni prinşi de mamelă. Acesta se întoarce doar în cazuri de primejdie şi de urgenţă în marsupiul femeii.

O alta rasa, raspandita atat in Australia, cat si in Tasmania, este cangurul cu coada scurta. El locuieste la "primul nivel" al padurilor tropicale, fiind de asemenea un animal de talie mica.

Terenurile aride si pietroase ale stepelor australiene, putin primitoare pentru oameni, sunt insa un paradis al cangurilor de stanca. Pentru a face fata pietrelor colturoase, labele din spate ale acestei specii au cate patru degete cu pernute groase si rezistente.

Un alt membru al familiei este cangurul flasnetar, botezat asa din cauza obiceiului sau de a-si roti labele din fata in timp ce topaie, ca si cand ar rasuci manerul flasnetei pentru a canta. Coada exemplarelor acestei specii i-a pus pe ganduri pe cercetatori, deoarece are la varf un pinten dur, care in aparenta nu serveste la nimic. Nelamurirea zoologilor este insa si mai mare in cazul cangurilor de copac. Pentru a se putea catara mai usor in arbori, acolo unde gasesc hrana din abundenta, labele din fata ale acestei specii de canguri s-au dezvoltat mai mult decat cele din spate, invers fata de evolutia celorlalte rude ale lor, in cazul carora labele din spate sunt mai mari decat cele din fata.



Cei mai mari membri ai familiei sunt insa cangurii rosii, care "locuiesc" in campiile din interiorul continentului australian, si cangurii maronii rasariteni si apuseni, care traiesc de obicei in zonele impadurite.

Cangurul rosu este cel mai cunoscut membru al familiei macropozilor, numele sau stiintific fiind macropus rufus. Este un mamifer de dimensiuni mari, avand aproximativ 1,5 metri inaltime si o greutate de circa 80 de kilograme, aparent greoi, cu o coada lunga si subtire, ce poate atinge aproximativ un metru lungime. Atentie, nu toti cangurii rosii sunt intr-adevar rosii! Exista diferente de nuanta a blanii in functie de regiune: in est, masculii sunt de obicei rosii, iar femelele sunt gri-albastrui. In alte parti, ambele sexe pot avea un par brun-rosiatic. Pasunile aride, stepele pline de arbusti si bogate in sare din sud-vestul Australiei reprezinta habitatul natural al acestei rase, dar ei pot trai chiar si in ape de mica adancime. Adaptandu-se climei uneori deosebit de calde, aceste animale pot supravietui la temperaturi de peste 40 de grade Celsius, evitand activitatea in timpul zilei si risipa de apa.

Cand timpul este racoros, cangurii raman activi si ziua, insa sunt animale nocturne, preferand sa doarma in timpul zilei, nu noaptea.



Cangurii rosii traiesc in grupuri de la cateva zeci la cateva sute de indivizi, migrand pe timp de noapte in cautarea hranei. Membrii grupului comunica prin intermediul bocanitului. Cand se iveste vreun pericol (de exemplu, aparitia cainilor dingo), cangurii lovesc pamantul cu labele din spate, avertizandu-i pe ceilalti. Viteza de reactie este mare, tinand cont ca in astfel de situatii salturile unui cangur rosu pot atinge pana la doi metri si jumatate in inaltime si 4 - 4,5 metri in lungime, deplasandu-se cu aproximativ 65 de kilometri pe ora! In mod normal insa, salturile sunt mult mai mici, iar viteza de deplasare nu depaseste 12 kilometri pe ora. Oricum, in general, cangurul merge numai sarind. Chiar si atunci cand inoata, isi misca picioarele in acelasi timp. Din acelasi motiv, cangurul nu poate merge inapoi.

Femelele au dimensiuni mai mici decat masculii, atingand insa maturitatea mai repede decat acestia. Dupa numai 18 luni de viata, pot ramane gravide, perioada de gestatie fiind de 33 de zile. Apoi, pot naste intre unul si sapte pui. Puii nascuti sunt tinuti in marsupiu pana la 5 - 6 luni de zile, timp in care se obisnuiesc treptat cu lumea exterioara. Dupa aceasta perioada, nu se vor mai intoarce in marsupiu, insa vor continua sa suga pana la implinirea varstei de un an, ramanand apoi inca sase luni in apropierea mamei. Masculii, desi par animale pasnice, pot deveni violenti in perioada de imperechere. Disputele pentru cucerirea femelelor se transforma adesea in conflicte violente.

Sprijinindu-se pe cozi, cangurii isi lovesc adversarii cu labele din spate sau incearca sa-i impinga cu cele din fata, asemenea unor boxeri.

In mediul lor natural, cangurii pot trai aproximativ 15 ani, insa, din pacate, din cauza anumitor factori naturali potrivnici si a activitatii umane, unele specii au disparut, iar altele sunt pe cale de disparitie. Astazi, aceste specii sunt ocrotite in parcuri naturale special amenajate.